Din lumea celor care nu cuvântă

Ținând cont că din moment ce nu mai lucrez, m-am decis să fac ceva folositor și să ajut cumva bietele zburătoare care suferă din cauza frigului. Din păcate, lipsa unui spațiu special amenajat mă pune în imposibilitatea de a asigura căldura necesară porumbeilor care sălășluiesc pe blocurile din jur, am ales să îi hrănesc. Totul a început într-o dimineață, când trezindu-mă, m-am uitat pe geam să văd ce vreme este. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut pe pervazul ferestrei un biet porumbel zgribulit care se plimba de colo, colo pe pervaz. Am stat vreo 5 minute și l-am urmărit din spatele perdelei, nevrând să îl sperii. Când am încercat să mă apropii și să deschid fereastra, porumbelul s-a speriat și a zburat tocmai pe blocul vecin de unde a început să mă observe curios. Aproape în fiecare dimineață stătea pe pervazul meu, până când m-am hotărât să încerc un mic experiment: Am adus de la țară 2 pungi, una cu porumb și cealaltă cu grâu, și în fiecare seară am început să pun câteva grăunțe de porumb și grâu pe pervaz. Experimentul a avut succes deoarece se pare că porumbelului i-a plăcut meniul oferit și în fiecare dimineață era prezent la datorie și ciugulea tot, până la ultimul grăunte.

Pe măsură ce zilele treceau am observat că încep să se adune în zonă tot mai mulți porumbei. Atunci am hotărât să fac un obicei din hrănitul acestor zburătoare. Am început prin a lipi o cutie de plastic de la un cake de 10 cd-uri de tocul geamului și umplerea acestuia cu un amestec de grâu și porumb. În câteva zile din 1-2 porumbei care veneau să mănânce s-au făcut 7-8 chiar 9 porumbei care veneau toți deodată și își disputau cu agresivitate întâietatea la mâncare. Desigur, proviziile inițiale s-au terminat în câteva zile și am fost nevoit să mă reaprovizionez...

Satisfacția acestui fapt e pe măsura. Acum, în fiecare dimineață are loc un adevărat ritual. De fiecare dată, în fiecare dimineață, când mă trezesc, este un porumbel de veghe lângă cutie. Când vede că trag perdeaua și deschid geamul, ceilalți porumbei, care stau de veghe vizavi, încep să își ocupe locurile inițiale: pe marginea balconului meu și a vecinului de deasupra, pe pervazul geamului vecinului de lângă mine, și cei mai curajoși, chiar lângă cutie. În momentul în care încep să umplu cutia, cei care stau chiar lângă, încep deja să ciugulească câte un bob pe lângă mâna mea. După ce termin de umplut cutia, închid geamul, nu trag draperia, ci mă pun lângă geam și aștept începerea spectacolului... În cel mult 15 secunde, toată lumea e claie peste grămadă și începe cearta pentru mâncare. Ciocuri date peste capul vecinului, palme date cu aripile, multă vorbărie păsărească, într-un cuvânt o mică revoluție. După ce fiecare își ocupă relativ un loc începe mâncatul propriu-zis. Sunetul care se aude când toată lumea mănâncă este ca și cel al unei mașini de scris care scrie într-un ritm alert. Toată lumea încearcă să mănânce cât mai mult până ce mai este ce. Desigur, nimeni nu uită să îmi arunce o privire, știind că sunt doar la câțiva centimetri de ei, și îi observ. După ce termină tot, toată lumea se așează în șir indian, ocupând tot pervazul și așteaptă porția a doua. Când văd că porția nu mai vine, rând pe rând zboară pe blocul vecin de unde stau și observă geamul meu.

Desigur, există si o mică parte negativă. Încă nu am reușit să îi dresez să își facă nevoile altundeva nu tot pe pervazul meu. Așa că, la fiecare 2 zile trebuie să fac curățenie după ei. Însă acest lucru e eclipsat de satisfacția pe care o simt, știind că am ajutat niște animale care suferă din cauza gerului și frigului. Îmi pare rău că nu pot să le ofer condiții mai bune, însă știu (sau cel puțin vreau să cred) că aceste animale apreciază gestul meu, în felul lor.

Deja mă gândesc să instalez o a doua "masă" ca să aibă loc toată lumea și să nu mai fie certuri, iar la vară sunt hotărât să le construiesc o mini-căsuță sau să îmi adaptez cumva balconul astfel încât și porumbeii mei (deja îi consider porumbeii mei) să aibă unde sta și noaptea...