Maşina ...

Încă de mic copil mi-au plăcut maşinile şi mi-a plăcut să conduc. La vârsta de 5 ani am primit prima mea maşină cu pedale care a înlocuit vechea tricicletă. Maşina era o Lada albastră de tablă cumpărată din piaţă de la ruşi. Avea roţi cu cauciucuri pline, capace de roţi cromate şi un volan alb cu un mic claxon pe mijloc. Toată ziua nu făceam altceva decât să mă plimb cu maşina. Cred că în timpul în care am avut acea maşină am pedalat la volanul ei câţiva zeci de kilometri. Eram mândru că puteam face parcări laterale cu spatele mai bine decât ştia mama să facă cu maşina familiei, o Dacia 500 Lăstun.
Când am crescut am lăsat deja bătrâna Lada deoparte şi am început să „exersez” pe maşini adevărate, în braţele mamei sau a unchiului meu. Cred că aveam vreo 8 sau 9 ani când pentru prima dată am avut acces şi la pedale. A fost greu la început cu sincronizarea ambreiaj-acceleraţie dar am reuşit totuşi să plec de pe loc cu maşina fără ajutor.
Până la 18 ani am mai condus doar sporadic şi în majoritatea cazurilor doar din dreapta, ţinând de volan.
Dar a venit şi timpul să am propriul meu permis. Am început şcoala de şoferi înainte să împlinesc 18 ani astfel că la o lună după împlinirea vârstei aveam deja permis de conducere luat din prima cu 25 din 26 de puncte la examen.
Momentul în care am condus prima oară singur, doar eu şi maşina, a fost ceva ireal, magic. De ce?
Deoarece pentru mine în momentul în care urc într-o maşină pe care nu am condus-o niciodată este ca şi cum aş încăleca un mustang sălbatic pe care vreau să-l îmblâzesc. Încă nu-i cunosc reacţiile, comportamentul sau toanele dar totuşi acest lucru nu mă opreşte să răsucesc cheia în contact, să pornesc motorul, să bag în viteză şi să plec...
Deşi pentru majoritatea şoferilor maşina nu e altceva decât o bucată de fier cu roţi, pentru mine nu e. Pentru mine maşina e o fiinţă vie, la început când o conduci pentru prima dată e ca un mustang sălbatic ce trebuie îmblânzit iar apoi pe parcurs, după ce te obişnuieşti cu ea şi ea se obişnuieşte cu tine, maşina devine un partener credincios care te aşteaptă în parcare să te ducă unde vrei. Nu contează că are 30 sau 300 de cai putere, dacă ai grijă de maşină şi maşina va avea grijă de tine.
Multora poate li se pare o prostie ce spun... Nu şi pentru mine. Aşa cum fiecare om are „damblaua” lui, „damblaua” mea e condusul maşinilor. E ca un drog. În momentul în care urc la volan, toată oboseala, stresul şi grijile dispar şi mă simt liber ca pasărea cerului, liber să fac ce vreau şi merg unde vreau eu împreună cu credincioasa mea maşină...